Tăcerea nu va vindeca
Tăcerea în fața abuzurilor, indiferent de forma lor, nu vindecă. Nu va vindeca nici victimele, nici sistemul care le produce. Din contră, tăcerea le prelungește suferința și normalizează nedreptatea.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a emis un verdict clar și fără echivoc: Federația Română de Gimnastică Ritmică și președinta acesteia, Irina Deleanu, prin acțiuni directe, au creat „un cadru intimidant, degradant și ostil — atât față de antrenoare, cât și față de sportivele antrenate de aceasta”.
Sportive care au fost victime timp de mai mulți ani.
Această hotărâre, emisă de organismul guvernamental abilitat să evalueze, sancționeze și combată discriminarea, constată explicit fapte de hărțuire și discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Este un verdict cu o simbolistică puternică. El confirmă existența unor acțiuni și decizii abuzive, repetate, exercitate asupra unei antrenoare și a sportivelor sale.
Un caz probabil unic nu numai în România, dar și la nivel internațional.
Și toate acestea se întâmplă în România anului 2026.
Și toate acestea se întâmplă în interiorul unei federații sportive.
O federație finanțată din bugetul statului.
Federația Română de Gimnastică Ritmică beneficiază de susținere financiară publică, asigurată de Agenția Națională pentru Sport și de Comitetul Olimpic și Sportiv Român.
Aceste instituții au rolul și responsabilitatea de a finanța federațiile sportive pentru dezvoltarea fenomenului sportiv și stimularea performanței.
Dar au obligația în același timp să asigure respectarea propriilor reguli și statut, în care principiile de safeguarding ocupă un loc central.
Dar ce se întâmplă atunci când, în spatele acestor obligații instituționale, se ascund abuzuri?
Ce se întâmplă când sportivi pe care statul ar trebui să îi protejeze ajung victime, iar fondurile publice ajung să susțină, indirect, un climat de suferință și excludere?
De ce statul român, prin Agenția Națională pentru Sport și Comitetul Olimpic și Sportiv Român, nu condiționează alocarea finanțărilor de respectarea unor standarde minimale de safeguarding?
De ce nu sunt impuse criterii clare privind accesul egal la condiții sportive, respectarea drepturilor fundamentale ale sportivilor și dreptul efectiv la competiție?
De ce ANS și COSR aleg tăcerea?
Indiferent de justificările invocate de conducerile acestor instituții pentru a-și asigura confortul administrativ, tăcerea lor are consecințe reale.
Consecințe care se traduc în ani de suferință pentru sportivi, în traume ignorate și în cariere afectate.
De ce sportivii României continuă să sufere?
De ce vocile lor nu sunt ascultate?
Tăcerea nu va vindeca.
Responsabilitatea, însă, ar putea.